Cand vom invata sa ne respectam copiii?

In celebra carte „Parenting neconditionat“, specialistul american in parenting Alfie Kohn atrage atentia asupra unui fapt extrem de important, dar rareori constientizat de parinti: „Acum multi ani, psihologul Haim Ginott ne-a invitat sa ne gandim cum am reactiona daca fiul sau fiica noastra si-ar uita acasa un obiect, dupa care sa comparam cu cea pe care am avea-o in cazul in care un prieten uituc ar face acelasi lucru. Putini dintre noi s-ar gandi sa ocarasca un adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: Ce este in neregula cu tine? De cate ori sa-ti spun sa te uiti in jur dupa lucrurile tale inainte sa pleci? Crezi ca n-am altceva mai bun de facut?“.

O perspectiva (aparent) la indemana, dar totusi cati dintre parinti tin cont de ea? Extrapoland, cati dintre noi nu avem reactii disproportionate fix fata de oamenii pe care ii iubim cel mai mult, in vreme ce ne cenzuram si cosmetizam reactiile in raport cu persoane pentru care nu avem nici un sentiment de afectiune?

Cu atat mai mult in ceea ce priveste copiii, iesirile negradinarite ale parintilor pot induce in eroare si rani in feluri greu de evaluat. In acest context, apare o intrebare incomoda, dar justificata: cand superiorul ierarhic ridica tonul intr-o sedinta oarecare, cand un functionar are o iesire care ne umileste sau cand un calator cu alura de luptator sumo ne impinge repetat in metrou, avem oare aceeasi reactie pe care am avea-o daca propriul nostru copil ar face oricare dintre aceste lucruri? Am tipa la managerul nostru, l-am repezi? Am jigni functionarul? Am scutura de guler calatorul musculos? Probabil ca nu, dar nu pentru ca nu avem aceste porniri, ci pentru ca ne abtinem.

Din motive ce tin de rigorile sociale, dar mai ales dintr-un raport inegal de forte (moral sau fizic), in fata strainilor raspunsul nostru in anumite contexte nedrepte este adesea voalat, diluat fata de cum ne-ar placea (in lumea noastra ideala) sa fie.

Mergand pe aceeasi linie a umilirii fara prea multe ezitari si remuscari, apare o alta intrebare: ce simt copiii atunci cand sunt loviti, bruscati sau agresati verbal chiar de catre parinti, mai ales ca adesea nici nu stiu ca au gresit? Cum sa decodifice ei oare aceasta inganare schizoida dintre dragoste si palma?

Asadar, in momentele tensionate putem face un exercitiu simplu, dar eficient: pentru a ne putea temepera pornirile nervoase, e suficient sa ne imaginam ca avem in fata un adult, nu propriul copil, si sa ne intrebam cum ne-am purta cu acesta. Vom intelege astfel ca in acest context, sintagma „te iubesc ca pe propriul meu copil“ poate avea valente aproape negative si efecte ce n-au nici o legatura cu dragostea materna.

In final, as mai adauga o idee, cred, lamuritoare in acest context. Cand au un comportament dificil (tipa, sunt indaratnici, necooperanti etc), copiii ascund adesea o nevoie neimplinita pe care nu stiu sa o exprime altfel decat codificat. De altfel, cati dintre noi cunoastem si stapanim comunicarea asertiva, in care ne verbalizam direct dorintele si nevoile, fara sa pretindem ca ceilalti sa le ghiceasca?

Asadar, data viitoare cand copiii vor fi pur si simplu copii – adica fiinte lipsite de experienta – vom face bine sa ne gandim daca si fata de un adult ne-am comporta asa cum ne comportam cu ei, dar si sa ne intrebam ce mesaj de adancime, ce durere, ce nevoie ascunde cu adevarat „obraznicia“ celor mici.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *