Un copil “cuminte” este un executant, un corp flasc ce asteapta de la altii sa afle ce trebuie sa faca

Un copil “cuminte” este un executant, un corp flasc ce asteapta de la altii sa afle ce trebuie sa faca

Acum ceva vreme mi-am cumparat tetralogia Elenei Ferrante. Citisem atat de multe review-uri misto despre ea, incat mi-am dorit tare sa o am si eu, sa o citesc. Sa spunem ca pot sa inteleg de ce atator mii de oameni le-a placut, de ce i-a fascinat, de ce li s-a parut ca are un vibe deosebit si un aer cuceritor, specific Italiei anilor ’50.

Nu neg, am simtit si eu atmosfera, e un tremur special care strabate fiecare pagina care iti lasa o senzatie placuta de film artsy de festival. Doar ca pe mine nu m-a prins. Am terminat cu greu primul volum, iar de al doilea nici nu m-am apucat inca. Intre timp am inceput „Adolescentul” de Dostoievski, dupa ce am ramas pur si simplu fascinata de „Demonii”, primul roman al scriitorului rus pe care l-am citit vreodata.

Pentru cine s-ar grabi sa-mi spuna „bine, bai, Ferrante e naspa, bine ca citesti tu Dostoievski”, as vrea sa precizez ca multi ani m-am ferit sa incep vreun roman al lui Feodor Mihailovici tocmai pentru ca il credeam greoi, si ca frazare si ca poveste. Am descoperit ca este foarte fluid, are dialoguri pe care le parcurgi pe nesimtite si descrieri firesti, fara parantezele lui Tolstoi, Balzac sau Victor Hugo, de exemplu.

Trei paragrafe si nici n-am inceput sa spun ce voiam sa spun (cine ma stie are rabdarea sa astepte minute bune de preambul pana intru propriu-zis in subiect:).

Asadar, ce voiam sa spun este ca, desi imi place „Adolescentul” , de curand am dat un tur al cartilor mele de parenting, pe care le-am citit in primii ani de maternitate.

As vrea sa reiau aici cateva dintre fragmentele care m-au impresionat, cu care am rezonat si pe care am incercat sa le pun in practica cat mai mult, cu o singura observatie: cartile de parenting, sfaturile, ideile, teoria in general, ne ofera perspective noi si ne ajuta sa ne largim orizontul.

Dar eu una (si probabil multi dintre noi) nu reusesc sa le aplic intotdeauna. Avem limite, avem momente de oboseala si frustrare, cand nu mai merge cu calmul si empatia atunci cand copilul iti zbiara, te sfideaza sau iti vorbeste ca la usa cortului.

Dar pentru ca sunt multe idei pe care le-am subliniat si care mi-au ramas in minte, le voi prezenta pe parcursul a mai multe articole. Incep PARTEA I cu Alfie Kohn, specialistul american-fenomen in tot ce inseamna psihologie si educatie a copiilor.

Alfie Kohn – „Parenting neconditionat”

„O consecinta a dificultatii de a fi parinte este ca am putea fi tentati sa ne directionam energia spre inabusirea rezistentei pe care o opun copiii la cererile noastre, obligandu-i sa faca ce vrem noi. Daca nu suntem atenti, acesta ar putea deveni scopul nostru principal. Ne putem trezi alaturandu-ne tuturor celor ce pun mare pret pe docilitate si pretuiesc obedienta pe termen scurt mai presus de orice.”

„Un copil „bun” – din pruncie pana in adolescenta – este unul care nu ne da prea multe batai de cap noua, adultilor.”

Cand nu ne analizam serios obiectivele, ramanem prada unor practici care au drept unic scop sa ii determine pe copii sa fac ce li se spune. Acest lucru inseamnna sa ne concentram numai pe ce este cel mai convenabil pentru noi, si nu pe ce au ei nevoie.”

„Un fenomen ingrijorator este asa-numita „supunere compulsiva”, in care frica celor mici fata de parinti ii determina sa faca orice li se spune, imediat si fara sa gandeasca. Nu putini au fost terapeutii care au vorbit despre consecintele emotionale ale nevoii exagerate de a face pe plac adultilor si a li se supune. Acesti copii uimitor de cuminti fac ce le spun parintii, insa pretul este adesea faptul ca se pierd pe sine.”

„Daca ni se pare atat de important ca ei (n.n. copiii) sa nu devina „victime ale ideilor altora”, trebuie sa-i educam sa puna la indoiala toate ideile, inclusiv pe ale noastre. Cu alte cuvinte, cand punem mare pret pe supunere acasa, putem sfarsi prin a avea copii care se supun si celor din afara casei.”

Un copil “cuminte” este un executant, un corp flasc ce asteapta de la altii sa afle ce trebuie sa faca
Un copil “cuminte” este un executant, un corp flasc ce asteapta de la altii sa afle ce trebuie sa faca

Multe strategii de disciplinare cunoscute ii fac pe copii sa simta ca sunt acceptati doar atunci cand fac ceea ce le cerem noi.” Asta pentru ca, „atunci cand suntem mici, nimic nu este mai important decat ceea ce simt parintii nostri pentru noi.”

(despre momentele in care parintele, la nervi, arunca amenintari finale de tipul „nu te mai las niciodata afara/ nu mai primesti niciodata dulciuri/ nu mai vorbesc niciodata cu tine”) – „Daca parintele stie exact cand va ridica embargoul, un copil mic nu stie, deoarece este total dependent de parinte, ii lipseste experienta si nu are perspectiva timpului pentru a realiza natura temporara a atitudinii parintelui.”

„Cand folosim pedepse, recompense si alte strategii pentru a manipula comportamentul copiilor, ei se pot simti iubiti doar cand se conformeaza pretentiilor noastre.”

„Felul in care sunt tratati multi copii denota o lipsa de respect fata de nevoile si preferintele lor, de fapt, o lipsa de respect fata de ei, in general.”

„Multi parinti viseaza intotdeauna sa aiba copii care fac intotdeauna ce li se spune, dar nu este un semn bun atunci cand copiii sunt intimidati pentru a se supune. Ne dsitram pe seama acelor „yesmeni” de la slujba, acea categorie de angajati care nu il contrazic niciodata pe sef. Si atunci ce ne face sa credem ca ar fi ideal sa avem copii slugarnici?”

„Cand ii facem pe copii sa se simta neputinciosi, fortandu-i sa se supuna vointei noastre, generam adesea o manie puternica si doar pentru ca aceasta manie nu se poate manifesta pe moment nu inseamna ca ea dispare. Cand ii determinam pe copii sa ne asculte prin forta, amenintari sau pedepse, ii facem sa se simta neputinciosi.” (…) „Nimic bun nu se intampla atunci cand oameni de diferite varste se simt controlati, indiferent de modul in care este exercitat controlul.”

„A-i pedepsi pe copii inseamna de obicei a le face ceva neplacut. Cu alte cuvinte, cel care pedepseste ii face pe copii sa sufere, pentru a-i invata o lectie. Dar ce beneficii reale poate avea, pe termen lung, o abordare care ii face in mod deliberat nefericiti pe copii?”

(cand „lasam copil sa se sdescurce singur”) – „Atunci cand stati deoparte si lasati sa se intample lucruri rele, copilul traieste o dubla dezamagire: ceva a mers rau si voua nu v-a pasat indeajuns de el, ca sa miscati macar un deget pentru a preintampina pericolul.”

VA URMA:)

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *