Pandemia de (frica de) Coronavirus

N-am prea stiut ce sa zic in ultimele zile, desi mi-au trecut prin cap un million de ganduri. De altfel, reactia mea in fata oricarui pericol este de inghet. Nu sunt capabila de viraje bruste, nu am reactii pe moment, paralizez de fiecare data cand ceva ma sperie.

Si multe ma sperie, to be honest.

Fiind o fire anxioasa si cu aplecare severa catre atacuri de panica, am trait in ultimele zile un soi de miraj. Nu stiu exact cum sa explic, ideea e ca ma surprindeam, in diverse momente ale zilei – nu doar dimineata la trezire – intrebandu-ma daca nu cumva mintea mea a luat-o razna.

Daca n-am innebunit.

Daca nu cumva, toata mizeria asta cu virusul ucigas nu a fost decat un vis sau un moment de catharsis sort of sau meditatie, cand te desprinzi de lumea reala si, fie nu te gandesti la nimic, fie te cufunzi cu totul intr-o carte/ piesa de teatru/ film.

Ma intrebam daca nu cumva coronarahat asta n-a fost decat o baliverna inventata sau visata de mine, reminiscenta insalubra dupa vreun film sau serial vazut pe Netflix.

Ma si imaginam povestind apoi tuturor cunoscutilor Baai, sa vedeti ce vis real, se facea ca toata planeta statea in loc, si era panica si groaza si neputinta si soc… La care toti sa ma priveasca cu ingaduinta, Bine, fata, hai, lasa, tie ti-e frica si de meteoriti, si de super-vulcani, mintea aia a ta numai din frica traieste….

Traim intr-o inflatie de „informatii” si asta e mai grav, poate, decat virusul in sine. Pareri, impresii, declaratii scoase din context, pronosticuri alarmiste, estimari fataliste, fake news-uri, toate contribuie, cred, la conturarea unui adevarat tablou de Goya.

Se vorbeste mult despre efectele fricii.

Despre cat de counterproductive devine acest flagel al panicii induse.

Despre cum ne anuleaza ca fiinte umane sau despre faptul ca, odata ce atinge un anumit nivel, anxietatea devine irationala. Si deci infinit mai greu de controlat.

Grea este si schimbarea mentalitatii.

Abia acum intelegem mai bine ce inseamna sa privesti, aproape ca intr-o contemplatie budista, catre „micile bucurii ale vietii”.

Pana de curand, detestam shoppingul de weekend, fuga prin supermarket, invarteala cu cosul, statul la coada, piuitul produselor trecute peste banda de scanare a vanzatoarei.

Azi, m-as gati ca o mireasa daca as putea merge si pana la Penny, asa un eveniment ar fi pentru mine sa ies din casa, sa trec om pe langa om, sa nu ma sperii de-un stranut sau sa vad mai mult de 2 oameni si 2 masini prin cartier…

Ni se spune sa ne spalam pe maini.

Ni se spune sa stam in case.

Ni se spune sa iesim doar la nevoie.

Ni se spune ca poluarea din Bucuresti – si poate ca din lume – a scazut vizibil in ultimele zile, de cand facem ce ni se spune.

Dar oare ce nu ni se spune?

Am citit azi despre un articol, scris pentru Time Magazine de Yuval Noah Harari (autor al „Homo Sapiens”, „Homo Deus” sau „21 de lecții pentru secolul XXI”), in care filosoful isi prezenta opinia legata de coronavirus.

Dupa ce aminteste ca epidemiile au lovit dintotdeauna omenirea (poliomielita, variola, ciuma bubonica, febra galbena sau gripa spaniola) si ca au rapus milioane de vieti cu mult inaintea globalizarii (pe care multi o invinuiesc de raspandirea atat de accelerata), Harari este de parere ca izolarea si segregarea pot opri pandemiile pe termen scurt.

Insa pe termen lung, pentru a preveni colapsul economic, oamenii trebuie sa invete sa coopereze, sa se ajute unul pe altul, sa-si intinda o mana, sa se gandeasca la nivel de grup, nu la nivel individual.

Altfel spus, sa nu ia tot sapunul lichid din hipermarket.

Decat pentru a-l imparti cu toti batranii din cartier, si asta gratuit, nu sub forma unor anunturi cinice pe oleics.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *