Ce fel de cadre didactice vrem pentru copiii nostri

Ce fel de cadre didactice vrem pentru copiii nostri (Foto: Pixabay)

Acum trei ani ne-am mutat din cartier. Stateam in Victoriei, à cote de parcul Kiseleff (si Mini Prix-ul de la 1 Mai, ce rasfat!), de Aviatorilor, Guvernul Romaniei si celebra strada Paris, dar stateam cu chirie si asta ne ajunsese deja dupa atatia ani. Am parasit cu greu o zona in care nu era chip sa cumparam un apartament si – din fericire, totusi – am reusit sa gasim doua camere in buget, decomandate, Tineretului, ’78.

La vremea mutarii copilul nostru tocmai terminase Grupa Mica la o gradinita de stat din sectorul 1 de care fuseseram foarte multumiti.

Schimbarea gradinitei a avut un impact deosebit asupra noastra, pentru ca nici astazi, cand copilul meu intra in clasa I, n-am uitat halul in care ne-am chinuit aproape un an din cauza unei individe prea dure si nepotrivite ca sa educe o mana de copii.

N-am sa discut aspecte ce tin de estetica (mizeria) gradinitei, de (NE)siguranta copiilor si igiena de tip camin-studentesc-anii-’90, ci am sa va povestesc numai despre experienta pe care am avut-o noi cu educatoarea. Cucoana X, o femeie inalta, solida, undeva pe la 56-58 de ani, genul clasic de „duamna“ imbracata in deux-pieces si dres de lycra, ochelari mari de vedere si bucle stranse à la Chirita din provincie.

Inca de la inceput a pus intre parinti si ea o bariera care impiedica orice apropiere, orice dialog. Raspundea din varful buzelor la salut si intocea spatele rapid, curmand astfel o eventuala tentativa a parintelui de a-i spune ceva sau de a intreba ceva. Nu. Lasai copilul ca pe un sac de cartofi si tot asa il trata si ea.

Dupa o vreme am inceput sa observam ca Sebi nu mai era incantat de gradinita, ba chiar incepuse sa refuze sa mai mearga. La 4 ani copiii nu prea stiu sa spuna ce li se intampla, ce ii sperie sau ce ii doare, astfel ca ne eram aproape imposibil sa aflam de la el care este problema.

Dimineata dupa dimineata, era tot mai greu sa-l scoatem din casa si sa-l ducem la gradinita, pana cand toate furiile si spaimele s-au dezlantuit in adevarate crize de groaza, asa cum nu mai vazusem pana atunci.

De cum voiam sa-l duc la cuier sa-l incalt incepea sa planga, sa fuga cum fuge vulpea de copoi, pupilele i se dilatau si ma implora sa nu-l duc, sa nu-l las acolo. Stiu ca pot fi pareri care sa invoce moftul sau alintul, dar cine isi cunoaste cu adevarat copilul stie cand e moft, alint si cand alarma adevarata.

In cateva randuri l-am dus cu forta si l-am lasat stors de putere. Am vorbit cu educatorea, care mi-a zis sec ca nu stie ce are, am vorbit cu directoarea, care m-a asigurat ca va investiga situatia. In tot acest timp, diminetile se transformasera in cosmar si ajunsesem in punctul in care nu-l mai puteam scoate din casa. Literalmente.

Incepuse sa faca pipi in pat la pranz, copilul meu care nu mai purta Pampers de la 2 ani jumate, si aflasem cu greu ca „duamna“ cam tipa la ei ca sa doarma la pranz, asa ca de frica probabil nu cerea voie la toaleta si, adormind speriat, facea pe el. Cand se trezea, X zbiera la el ca din gura de sarpe si cercul ororii se relua.

Intre timp, am vorbit cu un psiholog care mi-a explicat ca enurezisul diurn, in acest caz, este un semn clar de trauma psihica.

Intr-o dupa-amiaza, cand am fost sa-l iau, l-am gasit singur cu educatorea. Ea la catedra, el pe scaunel… facuse pe el! Lui ii fusese frica sa-i ceara voie la toaleta / sa-i spuna ca s-a scapat, dar nici educatorea nu a simtit… situatia…

Cand am intrebat-o ce s-a intamplat mi-a zis ca nu stie, ca nu si-a dat seama, ca N-A SIMTIT!!!

In tot acest timp fusesem la o alta gradinita de stat din sector, tot una aproape de casa, si ma rugasem cu cerul si cu pamantul de directoarea de acolo sa-mi primeasca copilul, sa ne accepte transferul.

Mi-a zis ca transferurile in cadrul aceluiasi sector sunt destul de delicate, ca ea se va mai intalni la inspectorat cu directoarea de la gradinita noastra si nu are cum sa-i justifice celeilalte ca a aprobat transferul.

Intr-o dupa-amiaza, l-am gasit din nou singur pe Sebi cu educatoarea. Singur si cu febra 39!!! Din nou, femeia a zis ca nu si-a dat seama ca copilului ii e rau, ca ea E EDUCATOARE, NU CADRU MEDICAL CA SA RECUNOASCA FEBRA.!!! In fata acestei explicatii am ramas perplexa si m-am gandit ca – Doamne, iarta-ma! – cand furia atinge anumite cote, oricine e capabil de orice!

Norocul a fost ca fix atunci mi-a venit ideea sa-l mut inapoi in sectorul 1, acolo unde se simtise atat de bine, desi trebuia sa facem naveta zilnic pana acolo.

Dupa aceasta experienta, pentru mine cel putin, nu mai conteaza atat rezultatele scolare ale copilului (sau ma rog, nu conteaza doar rezultatele scolare), cat profilul psihologic al cadrului didactic pe mana caruia il las.

Este important sa fie dascali echilibrati afectiv care sa incurajeze intai de toate dezvoltarea emotionala a elevilor, sa-i respecte, sa stie ca frica/ pedepasa/ racnetele au DOAR urmari negative si-n general sa fie indeajuns de evoluati ca indivizi incat sa refuze sa duca mai departe modelul cadrului didactic comunist.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *