Ce mi-ai adus?

Sebastian aude cheia intrand zgomotos in usa si navalaste abrupt pe hol. Il aud cum vine tropotind de parca dau turcii. Deschid si prima imagine pe care o vad este copilul meu cu bucle, zambind larg, in expectativa, nerabdator sa puna intrebarea-magica: „ce mi-ai adus?” Mi-e drag sa-l vad intampinandu-ma, chiar daca prima lui dorinta nu este neaparat aceea de a ma vedea neconditionat. Cel putin asa pare, daca nu arunci o privire mai in adancul comportamentului lui, pentru a-i intelege determinarile subterane.

Sebastian asteapta ceva dulce, oricat de mic. Un ou cu surprize, un mic baton de ciocolata, de fapt orice cu ciocolata, crema de vanilie sau in tot cazul, o umplutura voluptoasa care sa-i incarce gurita de placere. Abia dupa aceea putem vorbi despre ce a mai facut el in ziua respectiva, ce a mancat, cu cine s-a jucat, daca s-a distrat sau si-a facut prieteni noi. Informatiile par a fi contra cost, iar puisorul meu cu parul cret nu e dispus sa zaboveasca prea mult la taclale. „Hai sa jucam Baba-oarba. Sau V-ati ascunselea”, propune el scurt, fara sa astepte neaparat o aprobare. Nu are aerul ca negociaza, pare doar ca anunta programul serii – cu toate ca, de multe ori, primeste si sugestiile noastre de joaca.

Sebastian imi aminteste de mine cand eram mica si frenezia cu care asteptam desertul delicios venit tocmai de la serviciul mamei. Vremurile erau altele, iar oul de ciocolata de azi era, acum 20 si ceva de ani, o Eugenie crocanta, cu gust de margarina, napolitane vrac sau halvaua sfaramicioasa pe care o detestam. Dupa 90, oferta s-a schimbat, la fel si pretentiile mele. Sebastian imi aminteste si de revolta mea aprinsa in zilele cand parintii nu imi aduceau nimic de la serviciu, „nu am, mama, azi nu am, lasa, poate maine” si de nevoia mea neimplinita de a primi ceva dulce, oricat de mic. „Nici macar o Eugenie, nu mi-ai adus”, „nu are, mama, vrei sa-ti fac friganele?”, „nu vreau prajeli cu zahar, tu nu-ntelegi?!”

Sebastian stie ca mama sau tata au zilnic ceva pentru el, „ceva” ce nu-i mai mare, in medie, de 20-30 de grame de ciocolata. E mai degraba o traditie ce imbina placerea copilului cu gestul afectuos de a oferi. Zilnic, pe langa dragoste, si joaca, si distractie, Sebastian primeste o mica bucurie dulce. La inceput ma gandeam ca pentru el sunt doar o cofetarie ambulanta, la care baietelul nazdravan vine regulat, pentru aprovizionare. Gandindu-ma la cantitatea in sine a produsului pe care-l cere si la constanta cu care face acest lucru, mi-am dat seama ca asteptarea tine mai degraba de rutina zilnica, pe care o creeaza fiecare familie in parte pentru a asigura confortul afectiv al copilului.

Sebastian nu este neaparat pragmatic sau rasfatat, „eu voiam ceva dulce, nu jucarie”, spune el intristat in zilele in care incercam sa sarim ciocolatica. Placerea lui de a consuma mult asteptatul desert poate avea in spate o nevoie, dupa cum o nevoie se afla in spatele fiecarei actiuni umane, de la de baza, pana la cele afective, intelectuale etc. Asa cum am aflat de curand citind cartea „Comunicarea non-violenta – Un limbaj al vietii” de Marshall B. Rosenberg, tot ceea ce facem arata (sau ascunde uneori) o necesitate pe care o avem in momentul respectiv: de atentie, de afectiune, stabilitate, conectare, autonomie, libertate, acceptare, de validare a noastra ca indivizi. Din acest motiv, indeosebi in situatiile cand oamenii isi ascund aceste nevoi, ceea ce se intampla involuntar in cazul copiilor, se impune decodificarea si intelegerea a ceea ce se afla in spatele unui anumit comportament.

Sa luam exemplul copilului ce vine intristat de la gradinita pentru ca X i-a luat creionul, Y i-a stricat constructia din plastilina sau „doamna” l-a pedepsit/ certat/ facut de rusine (da, e medieval de frecvent!), atunci el va adopta acasa un comportament dificil (retincenta la cerintele parintilor,  nervozitate) fara sa spuna clar de ce face asa. In primul rand pentru ca nu are instrumentele necesare, nu a fost poate incurajat sa comunice sau mediul gradinitei i-au indus o stare temporara de neincredere. Daca acasa, parintii nu inteleg ca in spatele dispozitiei nefericite a copilului se afla o tristete si niste nevoie neimplinite ale acestuia, atunci vor sfarsi prin a-l invinovati sau chiar mai rau, adaugand astfel problemei initiale una noua.

Asadar, inainte sa judecam orice fapta a unui copil, datoria noastra este de a privi dincolo de ea, pentru a descoperi nevoia autentica a acestuia. In forma lui benigna, neabuziva, „Ce mi-ai adus” poate ascunde nevoia de atentie, afectiune, stabilitate, momentul copilului de rasfat, conectare cu parintii sau doar unul din felurile prin care cel mic stie ca il iubim.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *