Cand aproapele e, totusi, prea aproape

Cu rucsacul (in spate!!!) in metrou

 

Regulamentul de ordine interioara al Metrorex, punctul 15: Pentru a nu afecta conditiile de confort se recomanda calatorilor ca bagajele de spate (rucsac, ghiozdan) sa fie tinute in mana.
Invazia testoaselor

Dimineata, mersul cu metroul catre birou este ca o calatorie spre centrul Pamantului. Sfasietor, inghesuit, morbid. Iar daca ai 1,73 1,59 m inaltime, senzatia de dezintegrare survine mult mai rapid si mai agonizant. Plamanii se colabeaza, narile se inchid, iar ochiul cauta damblagit butonul rosu de panica.

Suntem umblati, cititi, scoliti si totusi dimineata, toata civilizatia si eruditia se stramba si se contorsioneaza ca intr-un dans samanic interpretat de fetele de la Capalna. In goana catre antrepriza, uitam de tot si toate.

Persoanele minione (mai ales!) trec zilnic prin Purgatoriu. Isi fac testamentul, isi vad viata trecand prin fata ochilor si cer iertare Celui de Sus asa cum si ele isi iarta gresitii (Doamne, iarta-ma!). Cine merge la ore de varf invata se blesteme si sa se resemneze aproape concomitent, imaginandu-si naiv cum ar fi sa traiasca din laptuci bio plantati langa o bojdeuca eco, numai sa scape de iadul de pe sine cel de toate zilele.

In toata nebunia si smuceala epileptica a vagoanelor, se intampla un fenomen paranormal si para-greu de inteles: calatorii – de altfel, tineri, misto, care se unduie-n cluburi pe Despacito – raman nestingheriti cu ghiozdanele in spate de parca ar avea la dispozitie tot spatiul din lume. Se leagana, isi fac loc, vorbesc, se muta de pe-un picior pe altul, rad, gesticuleaza, se intind sa deschida geamul, se aplaeaca sa-si lege siretul – totul in timp ce sub ghiozdanele ochii lor siluete incerte se alungesc intr-o incercare infioratoare de a-si face loc si de a prinde o gura salvatoare de aer.

Cand aproapele e, totusi, prea aproape
Cand aproapele e, totusi, prea aproape

 

Nici nu ar fi nevoie de regulamentul Metrorex ca sa-ti dai seama ca nu ai loc si tu si „carapacea”, nu trebuie sa ai urechi de lup ca sa auzi tzatzaielile inveninate ale piticei pe care tocmai ce ai stalcit-o cu ghiozdanul, minionei careia i-ai sters machiajul sau hipsterului caruia i-ai stricat freza dintr-o miscare bine plasata.

Avem probabil o rusine a spatelui (nu-l aratam cu pretul vietii!) sau o grija materna pentru maini (nu le punem sa care – de toarta! – rucsacuri „naiki” din care se itesc echipamente decathloniene pentru sala). Fie ca ascundem spatele sau protejam mainile, e clar ca bunul-simt ramane dezgolit. E undeva singur, stingher, dincolo de „carapace”.

Pe ruta Berceni-Pipera calatoresc zilnic mii de persoane (corporatistii!) care se duc mecanic catre cladirile lor mari de sticla. Privite din exterior, sediile corporatiilor bucurestene intimideaza prin dimensiune si creeaza impresia unui mediu aseptic, de capsula hiperbarica. Realitatea este insa ca, cei mai multi dintre lucratorii din aceste super-custi de sticla ajung la munca sleiti, transpirati si gata sa-si dea duhul. Dar cu ghiozdanul in spinare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *