Cum am ajuns sa inteleg ca si eu contez

N-am fost niciocand vreo fire temerara. N-am avut vreodata zelul prietenelor mele zmeoaice de a-si sfida parintii, de a fi aventuriere, stiti, profilul adolescentilor care le dau batai de cap adultilor si care se mandresc apoi cu faptele lor de vitejie.

Cu toate acestea, am avut si eu micile mele iesiri in decor in anii de foc ai adolescentei si – daca ar fi s-o intre pe mama – cu siguranta si-ar putea aduce aminte macar de o perioada in care s-ar fi aruncat, ca intr-o piscina binefacatoare, intr-un tub generos de calmante. Dar asta doar fiindca si ea e o fire simtitoare, sa ne intelegem:)

Ce vreau sa zic este ca poate am fost mereu o fire anxioasa, desi abia cand am devenit mama am constientizat acest lucru. De cand l-am nascut pe Sebastian, in anul Domnului 2010, m-a cuprins o frica organica. Aproape c-o simteam curgand prin vene, intr-un suvoi distinct, in paralel cu sangele.

Mi-era frica sa nu pateasca ceva, sa nu sufere de ceva, sa nu se imbolnaveasca, practic… sa nu moara. Ca un disclaimer, as vrea sa spun ca la inceput nu a fost frica, ci realitatea. De la doi ani de cand l-am inscris la gradinita, s-a deschis o vale a plangerii, un drum al suspinelor pavat cu febre uriase, salvari, internari. Si asa mi-a aparut frica.

Primii 5 ani de viata ai lui am fost ca un elicopter neobosit care il survola fara incetare. Nu-l lasam niciodata singur, dormeam (iepureste!) cu el ca sa ma asigur ca respira, ca e invelit, ca sunt acolo daca viseaza urat, ca ii verific temperatura corpului, pulsul, tot. Eram o asistenta medicala mereu de garda.

La scurt timp dupa ce a implinit 5 ani am observat schimbarea.

Simteam o nemultumire pe care nu o puteam justifica, era un gol sacaitor ca un praf in ochi cu care te trezesti pe nepusa masa. Privind in jur totul parea ok. Sot fidel, tata model, copil sanatos, (aproape) multumit de gradinita, jobul job, casa casa, masa masa. Si atunci care era problema?

A durat ceva pana mi-am dat seama. M-am invinovatit, m-am banuit de „urat cu binele“ si chiar m-am temut ca intr-o zi s-ar putea sa mi se intample ceva cu adevarat neplacut, macar sa am motive de nemultumire.

La un moment dat, insa, totul mi-a fost clar. De vina era dezechilibrul in care traisem in tot acest timp, balanta pe care doar eu o inclinasem in favoarea copilului (fara ca el s-o fi cerut) si neglijenta cvasi-totala in ce priveste propria mea persoana.

Din fericire, in paralel incepusem sa citesc tot felul de carti de parenting care mi-au deschis perspective noi, mi-au oferit idei, explicatii, exemple si, per total, motive intemeiate sa am o relatie sanatoasa cu copilul meu. Am reusit astfel sa inteleg ca fiecare dintre noi are atat nevoie de afectiune si apropiere, cat si de libertate, de spatiu de miscare si de intimitate.

Intre timp, lucrurile s-au asezat si simt (ceva) mai putina teama atunci cand ma gandesc la sanatatea copilului meu. Am inteles ca primii ani de viata, cand poate bolile copilariei sunt mai frecvente, au trecut si ca e sanatos sa am grija si de mine cu aceeasi daruire cu care am grija de el.

Am inceput din nou sa ies in oras cu prietenele mele, sa-mi acord timp pentru ce imi place mie (curatenie si cititJ), sa fiu constienta ca sunt in primul rand femeie si trebuie sa simt feminitatea, sa ma bucur de corpul meu, de libertate, de sotul care ma sustine clipa de clipa si sa-i ofer copilului meu un exemplu de echilibru si relaxare pe care m-as bucura sa le preia si el.

Acum va las, il las, ma duc cu sotul meu in oras. Stiu un loc in Bucuresti unde au cel mai bun prosecco. (Dar inainte sa ma uit bine la Sebi sa ma asigur ca e totul ok:)

06 comments on “Cum am ajuns sa inteleg ca si eu contez

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *