Greseli ale parintilor care genereaza cicatrici (interviu cu Diana Stanculeanu)

De cateva luni incoace petrecem mai mult timp acasa, alaturi de familie, decat ne-am fi imaginat vreodata. De multe ori ne-am dorit sa nu ne dam jos din pat, sa lucram din pijamale si tot de multe ori am visat sa nu mai fie nevoie sa ne deplasam pana la birou.

Sa ramanem in „sanul familiei”. „Alaturi de cei dragi”:))

Acum avem ocazia sa testam caldura caminului, asa cum ne-am priceput pana acum sa-l construim.

Realitatea ne arata, insa, multora dintre noi, distanta dintre gand si fapta, dintre vis si realitate, dintre concept si concret.

Iar relatia cu copiii este poate mai provocatoare decat cea dintre soti.

Lucram cu ei in casa, participam la sedinte in timp ce ei zbiara din camera alaturata ca si-au luat snipe pe Fortnite si vorbim la telefon marind reptilian ochii la ei sa ne lase putin in pace. Sa aiba rabdare cu sendvisul/ iesitul afara/ limonada/ puneti orice „urgenta” aici.

Ciudat paradox, mai ales ca imi pot aminti un job recent, unde ni se spunea frecvent sa nu mai amestecam viata de familie cu serviciul si sa incercam sa nu mai avem nevoie la doctor/ stat acasa cu copilul bolnav sau alte probleme in timpul celor 8 ore de sclavie.

Acum insa, granitele s-au sters, iar peste seful din meeting zbiara copilul cu chilotii in vine, care te anunta fix atunci ca are o buba-mare care il mananca pana la sange.

Cum presiunea psihologica asupra parintilor este mai mare decat oricand, am rugat-o pe Diana Stanculeanu (psihoterapeut) sa ne spuna ce facem cand simtim ca ne frige neocortexul de nervi, cum ne spalam vina dupa ce am urlat la copii si cum sa gestionam aceasta perioada (nedefinita) de lucru acasa.


Greseli ale parintilor care genereaza cicatrici (interviu cu Diana Stanculeanu)

Pentru ca am inteles din propriul travaliu psihologic cat de importanta este copilaria pentru ceea ce va deveni viitorul adult, pentru angoasele, anxietatile si neimplinirile lui, am cautat mereu sa fiu acolo pentru copilul meu nu atat din punct de vedere material, cat mai cu seama emotional. Cred ca generatia noastra este prima, sau poate printre primele, de parinti constienti de importanta dezvoltarii emotionale si afective a copiilor. Parintii din era comunista considerau ca rechizitele, mancarea, hainele si un concediu la Neptun bifeaza indatoririle lor principale. Astazi, pandemia ne-a prins pe toti nepregatiti. Nici o carte de psihologie sau de parenting nu ne invata cum sa gestionam o pandemie sau efectele ei asupra copiilor nostri. Ce ar trebui sa facem gresit ca parinti, astfel incat pe structura emotionala a copiilor nostri sa ramana cicatrici?

Modul in care copilul este primit, ingrijit, mangaiat, stimulat in familie, din momentul venirii sale pe lume, are un impact semnificativ asupra felului in care va evolua de-a lungul vietii.

Stim deja ca perfectiunea nu exista, asadar nu este realist sa cerem unui parinte conduita perfecta.

Toti parintii vor gresi, dar nu toate greselile genereaza cicatricile de care ne temem atat de mult.

Mai stim in acest moment, cu dovezi din domeniul neurostiintelor, psihologiei dezvoltarii si psihologiei relatiilor, ca a reveni si repara sunt atitudini infinit mai sanatoase, utile, productive si functionale, decat a incerca (inutil) sa nu gresim.

Aspectele incriminate in literatura de specialitate ca fiind responsabile pentru fragilitatea psihologica a copilului sunt urmatoarele:

  • pierderea precoce a persoanei de atasament, de risc major fiind primii ani de viata, cand copiii nu au capacitatea cognitiva de a procesa aceasta pierdere si de a intelege ce se intampla cu ei;
  • lipsa limitelor, in numele unei libertati incorect intelese, care face imposibila dezvoltarea autocontrolului – dimensiune implicata in atat de multe dintre dificultatile emotionale si comportamentale ulterioare ale copiilor;  
  • la polul opus, prezenta excesiva a limitelor, insotita de rigiditate si raceala emotionala, caracterizeaza un mediu familial inadecvat pentru o dezvoltare armonioasa.
  • stilul parental hiperprotector, departe de a fi echivalat cu  „a iubi prea mult”, este aproape la fel de daunator ca si neglijarea. El presupune a face totul (sau aproape totul) in locul copilului, in ciuda faptului ca acel copil are resurse pentru a face, a-i rapi bucuria descoperirii, curajul, initiativa, a-l „ajuta” pe termen mediu si lung sa nu poata, iar mai apoi, sa nu mai vrea.

Adaugam celor de mai sus suspectii tipici de serviciu, abuzul – verbal, emotional, fizic, sexual, si neglijarea – emotionala, educationala, a sanatatii si a altor aspecte de ingrijire, prezenti in in istoricul multora dintre copiii care se confrunta cu suferinta emotionala accentuata.

 In esenta, orice familie in care…

1 – nevoile parintelui sunt prioritare in raport cu ale copiilor;

2 – copiii ajung sa aiba misiunea de a-si „ingriji”, emotional si nu numai, parintii;

3 – comunicarea este vaga, interpretabila, generand multa confuzie si presupuneri;

4 – copilul este umilit, redus la unul sau altul dintre comportamentele dificile pe care le-ar putea avea;

5 –  granitele personale nu exista;

6 – copilului nu ii este permisa exprimarea emotionala, corelata cu nevoile sale;

7 – nu exista coerenta si predictibilitate, dar exista secrete, aliante toxice, haos;

8 – copilul este supraresponsabilitat si tratat ca un mic adult sau dimpotriva este infantilizat, blocat intr-o stare de dependenta de adult;

9 – este facut sa se simta nedemn de iubire si lipsit de valoare si 10/ nu este sustinut in momentele grele…

…este o familie in care copiii cresc cu cicatrici adanci.

Agresivitatea este un indicator elocvent pentru frica. Teama de a nu fi privati de bunuri/ persoane/ securitate ne face sa devenim agresivi. Noua, adultilor, frica pentru sanatatea copiilor nostri, frica pentru siguranta zilei de maine (in cazul celor care isi simt serviciul amenintat) ne poate da o stare de anxietate si ne face tot mai putin disponibili pentru copiii nostri. Tipam. Ne enervam. Ii repezim. Apoi ne simtim vinovati. Ni se pare ca i-am mutilat (emotional) pe viata. E chiar asa sensibila fiinta umana mica sau propria insecuritate ne face sa credem ca producem mai mult rau decat e cazul?

Fiinta umana mica este un amestec complex si unic de fragilitate si putere, construita sa iubeasca neconditionat (in relatia parinte copil, copilul iubeste neconditionat; noi parintii avem nevoie sa invatam asta) si ca atare sa ierte, accepte, uite, tolereze, multe dintre comportamentele nesanatoase pe care noi parintii, le putem face cu buna intentie, dintr-o mare iubire dar si dintr-o anxietate la fel de mare.

Important este sa ne uitam la frecventa, durata, intensitatea acestor comportamente dificile ale noastre.

Aproape nimic din ceea ce se intampla din cand in cand, in rutina de zi cu zi a cresterii unui copil, nu este de natura sa ne creeze traume pe viata (lasam deoparte comportamentele Abuzive).

Daca insa anxietatea ajunge sa fie baza mecanismului meu decizional si comportamental in raport cu copilul meu (tot ce fac si aleg in relatie cu el este guvernat de frica), vor fi urme.

In plus, sa ne reamintim, mai importanta decat greseala, este repararea si conectarea de dupa. 

Dincolo de micile neintelegeri, sunt totusi greseli mari pe care le poate face un adult. De la abandonul copilului, pana la a nu fi alaturi de el in momente in care clar are nevoie de sprijinul unui parinte. Ce reprezinta pentru un copil faptul de a fi dezamagit de propiul parinte?

Pe copii ii dezamagim cand nu le luam inca o jucarie, nu le oferim inghetata inainte de masa, nu permitem inca o portie de desen animat sau sa traverseze singuri strada la 3 ani.

Iar dezamagirea generata de limite si reguli care contribuie la sanatatea, protectia si educatia copilului este un cost emotional mic si necesar, care va fi alinat cu blandete de catre un parinte disponibil emotional pentru a sterge lacrimi, mentinand in acelasi timp, cu fermitate, regula si limita.  

A abandona copilul, a nu-i fi alaturi cand este coplesit emotional, a avea comportamente abuzive etc. nu genereaza dezamagire, ca raspuns emotional la o situatie in care lucrurile nu se intampla cum ne-am dori, ci produce lectii de viata toxice solide si durabile in care invatam despre relatii, iubire, disponibilitatea celor dragi, meniti sa ne protejeze, lectii pe care le ducem ulterior in tot restul contextelor noastre de viata.

MAI PUTETI CITI SI DESPRE…

BATAIA LA COPII

CUM SA LE PUNEM LIMITE SANATOASE

CUM SUNT DE FAPT COPIII „ASCULTATORI”

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *