Cum am scris celor de la NASA pe Messenger

Cum am scris celor de la NASA pe Messenger

Anul 2012 a avut pentru mine (si pentru multi alti speriati de bombe pasionati de astronomie) o semnificatie aparte.

A fost anul cand copilul meu a implinit doi ani, l-am dus la gradinita si am deschis astfel, un sir lung de probleme medicale, chemari de salvari, sperieturi (eu), febre (copilul), tremuraturi de stomac (tot eu, tot din cauza fricii).

A fost anul in care mayasii ne prezisesera finalul (21.12.2012, va amintiti?), in care Hollywoodul ne dadea filmul „2012”, National Geographic realiza serii de episoade informative despre cum se pregatesc bogatii lumii pentru Apocalipsa, ce trebuie sa facem in caz ca se despica Planeta in patru sau cum sa ne revenim dupa socul de a ne trezi expulzati way beyond centura de materie primordiala Kuiper din jurul sistemului nostru solar.

Bombardamentele de informatii pe aceasta tema erau coplesitoare, toti vracii, clarvazatorii si vindecatorii si-au parasit hrubele si au iesit la lumina, emitand teorii dintre cele mai nastrusnice ori fataliste, dupa caz, spre bucuria ziarelor de scandal sau a emisiunilor tv de tip tabloid.

O panica generala a cuprins intreaga lume, se vorbea despre calendarul mayas la munca, pe plaja sau in piata, printre harbuzi si cucuruzi, ati vazut, doamna, cica vine sfarsitul lumii, cum zice mayasii, asa am vazut io la teve si mi-a zis si Floricel, cumnatu’.

Subiectul era ubicuu si penetrant. Si totusi, the worst was yet to come, iar eu eram prinsa head over heels in toata nebunia. Pe scurt, nu excludeam ca un cataclism inter-galactic sa dea stop joc intregii noastre existente, cu toate mistourile prietenilor, neamurilor sau curcilor care radeau cum n-a vazut pasaretul raset pana atunci.

Eram aproape sigura ca super-vulcanul Yellowstone va erupe rasunator (si nici un regizor nu va mai trai sa faca un blockbuster care sa doboare nesuferitul de „The Shape of Water” la incasari), ca asteroidul Apophis ne va pune viata in pericol mai devreme de 13 aprilie 2029 sau ca un virus mic la stat, dar mare la sfat propriu ne va rapune unul dupa altul intocmai cum ciuma bubonica a dat shut down Evului Mediu.

Pe 21 septembrie din anul vestilor proaste 2012, a fost descoperita cometa ISON. Daca dupa gradinita copilului si calendarul mayas mai putea urma ceva care sa-mi „sparie gandul”, ei bine, a fost ISON.

Observata de catre doi oameni de stiinta, unul din Belarus, altul din Rusia, chiar in preajma planetei Saturn, ISON a fost inca de la inceput vedeta primei pagini. Stralucitoare, mare, cu o coada de paun, nemaivazuta, aceasta cometa i-a aratat lui Halley ce inseamna sa fii cu adevarat „stea” si s-a impus pe primul loc al celebritatilor astronomice.

Supranumita si „cometa secolului”, ISON era urmarita zilnic de NASA si de mine, stiam precis pe unde este si ce ii poate coada pielea, cat de aproape este de noi si care sunt sansele sa treaca netopita de Soare in toamna anului urmator, sa se intoarca vie prin cealalta parte a Terrei si sa ne puna viata in pericol.

Cum stirile perioadei dadeau aproape sigura intalnirea noastra cu ISON, am decis sa inlocuiesc teama babeasca de drobul de sare, cu investigatia jurnalistica serioasa. Cu alte cuvinte, nu credem pana nu cercetam… chiar la NASA.

Eram la birou, iar discutiile de la cafea au fost tot de tipul haha-Clau-ia-zi-ne-loveste-ISON, cu toate ca momentul adevarului se apropia vertiginos. Scapaseram de 21.12.2012, trecuseram bine-mersi in anul urmator, insa toamna lui 2013 avea sa ne arate daca inghetata cometa ISON avea sa ne marcheze sau nu existenta.

In aceeasi zi am cautat pagina de Facebook a agentiei responsabile cu programul spatial public al SUA si, cordial, pe Messenger, i-am intrebat care este adevarul.

Exista vreun pericol ca ISON sa fie atrasa  de campul gravitational al Terrei? Sa ne azvarle fix in frunte o ploicica cataclismica de aschii de gheata? Isi traia omenirea ultimele zile ale unei istorii prea scurte si prea inconsistente in raport cu maretia Universului?

Omul de Social Media al NASA a ignorat intrebarea venita catre el tocmai din Pipera, iar investigatia mea n-a avut parte de informatii din sursa “cea mai oficiala”.

Poate ca nu stia nici el raspunsul sigur, poate ca se uita cu sete la „Armageddon” sau„Star Trek” sau poate ca era mai mult interesat daca ISON ii va influenta horoscopul decat daca il va rade de pe fata Pamantului.

ISON n-a supravietuit Soarelui. Copilul a terminat cu bine gradinita. Apophis, Yellowstone sau drobul de sare n-au creat – inca – probleme omenirii. Prietenii mei mai rad si azi ca am scris fix la NASA.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *