Zona de confort, rezistenta la schimbare si ce facem cand lucrurile o iau razna

Zona de confort si rezistenta la schimbare

Nici nu stiu cum sa incep exact. Facand un preambul prin care sa explic doua vorbe despre mine sau sa zic direct ce am de zis. Bine, preambul sa fie:)

Nu-mi plac surprizele, nu-mi plac schimbarile, I am a rutina kind of girl. Ma acomodez greu, dezvolt afectivitati intense, nu am neaparat cea mai buna viteza de reactie atunci cand sunt luata prin surprindere.

Nu stiu daca e bine sa scriu asta fix asa, mai ales ca in 2 discutii din 3 aud diverse persoane impaunandu-se cu faptul ca le plac provocarile, ca iubesc oamenii noi, ca vor mereu alte si alte experiente, ca n-ar sta locului o clipa, draga, daca ar putea, atat sunt de energice si de rapide in reactii, sunt o nebuna, tu

Dar asta cu eu sunt o nebuna, eu nu sunt ca toata lumea, eu nu stiu multe e o discutie separata despre care voi scrie la un moment dat mai in detaliu. Cunoastem toti macar un bragger d-asta, un wannabe-rebel care se vrea a nu fi ca toata lumea, ci, vezi draga Doamne, e un special, un unic, un minunat….

Zona de confort si rezistenta la schimbare

Revenind, stiu ca uneori rezistenta asta la schimbare limiteaza. Ca ne priveaza de experiente noi. Ca nu ne largeste orizontul, mintea, aria de cunoastere (insert bla bla here).

Stiu teoria, le fel cum stiu si faptul ca avionul e cel mai sigur mijloc de transport si, totusi, nu ma urc in el decat amenintata.

Anxietatea nu e rationala, asa ca n-are rost sa deschid o paranteza la paranteza:)

Ce voiam sa spun este ca anul acesta, 2019, a debutat in mod atipic pentru mine, care prefer cararile batatorite si drumurile cunoscute. Fix pe 1 ianuarie am acceptat sa merg in Grecia cu masina, la sute de mile departare de Medicover, de tara natala, de Bucurestiul mult iubit.

Un drum cu masina de 9 ore + 30-40 de minute cu feribotul poate sufoca instant orice anxios, care parcurge traseul de nenumarate ori in gandul lui, imaginandu-si (pesimist) tot ce se poate intampla intr-un interval de timp atat de lung.

Dar am zis Bai, gata, familia isi doreste, toata lumea merge, hai sa nu fim chiar ultimii prosti care tot la Mamaia merg de  zece veri incoace din cauza unei gaini speriate pentru care si Nisipurile de Aur sunt top exotic destination.

Probabil ca decizia a deschis o poarta energetica nebanuita, pentru ca restul anului, pana acum cel putin, s-a desfasurat in aceasta nota a schimbarilor de paradigma, a reconfigurarilor, a virajelor scurte si bruste, pe care n-am sa le inventariez aici pentru ca deh, „eu nu sunt ca toata lumea” si vreau ca viata mea privata sa ramana privata, pentru ca fix de asta mi-am si facut un blog:)

Cert e ca vine o vreme cand nici o masura de siguranta, nici un oblon la geam sau drug la usa nu te mai scapa de schimbare, lucrurile vin, se intampla, te iau pe sus, te scot din pat si din rutina si tot ce-ti mai ramane de facut este sa plangi cu muci si-apoi sa-ti persecuti psihoterapeutul.

Bine, exagerez, dar stiu ca, oricat de diferiti am fi, avem cu totii o doza de rezistenta la schimbare.

Schimbarea e inconfortabila si presupune moduri noi de a gandi, capacitate de adaptare, renuntare la control si la teama de esec, inseamna o buna stapanire a emotiilor si o nepasare in fata judecatii celorlalti, disponibilitatea de a fi vulnerabili, ignorarea fricii de necunoscut sau acceptarea faptului ca nu avem competente in toate domeniile cu care ne confruntam.

Rezistenta la schimbare este, de fapt, un mecanism de aparare, iar stabilitatea si securitatea pe care ni le ofera zona de confort sunt greu de lasat in urma, chiar si in cazul in care, la nivel constient, stim ca un salt in alta barca ne-ar aduce mult mai multe beneficii.

Pe de alta parte, confortul si stabilitatea sunt atribute pe care omenirea le-a cautat mereu, pana la urma n-am fi facut nici o branza pe pamantul asta daca am fi stat mereu cu traista-n bat, halalunga pe coclauri, teleleu Pandele.

Nu stiu ce se va intampla in continuare si unde se va rostogoli bulgarele.

Lucrurile s-au pus in miscare bine de tot, ca atunci cand toate instrumentele dintr-o orchestra canta cu patos, la unison si mi-e groaza to say the least:), desi am citit toata teoria cu dezvoltarea personala, toate postarile de facebook cu oameni care vor sa faca si fac, care daca isi propun reusesc, #viataefrumoasa, #suntperfectionista, #dacavreaupot si alte d-alea, pacat insa ca nu mai e nimeni la calculator sa scrie si #azimiamfrantgatul, #feelingdezamagita, #amdatoinbara, #fuckyoulife.

Dar acum na, poate ca „nu sunt eu ca toata lumea”….:)

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *