De ce ne otravim cu mii de „TREBUIE”

Am avut la un moment dat, prin școala primară cred, o colegă pe care o chema Sara. Era slăbuță, blondă, piele albă și ochi albaștri – genul clasic de fată suavă din literatura de factura romantică. Sara era crescută de bunici, învăța bine și era mereu cu mâna pe sus.

Doamna, doamna, eu știu“ – ar fi strigat ea fluturându-și mâna subțire prin aer, încercând să atragă atenția învățătoarei, așa cum făceau, de altfel, ceilalți copii din clasă. Dar Sara era demnă, era serioasă, era mult prea puțin ludica la vârsta la care altora le mai curgeau, în șiroiașe transparente, mucii, pe timp de iarnă. Sara ridica mâna discret, îndoită doar pe jumătate, cu cotul sprijinit corect pe bancă.

La vremea respectivă, era un model. Fetele o invidiau, băieții o simpatizau. Avea mereu răspunsurile la ea, spunea ce trebuie, vorbea măsurat, matur, scurt și la obiect. Sara avea ceva de sticlă – era fragilă, dar complet diferită de noi toți ceilalți, ființe simple ca plămadă, vorbă, port.

Privind în urmă, mă întreb dacă nu cumva era prea serioasă pentru vârsta ei, această fetiță cu un picior pe terenul de joacă și cu celălalt deja într-un birou frumos de sticlă. Sara se visa încă de atunci „femeie de carieră“.

Mama ei locuia și lucra în SUA, vorbeau adesea la telefon și își îndemna fiica să învețe bine ca să fie admisă la o școală de prestigiu. Nu știu câte putea să afle, telefonic, mama despre fiică, cât de bine reușea să-i simtă sufletul, durerile, dorințele, dorul, dar invoca adesea „școala de prestigiu“ ca scop suprem.

Între timp, Sara a ajuns în țara tuturor posibilităților și nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea. De dragul povestirii, ca într-o telenovelă în care finalul răstoarnă canoanele și șochează audiența, ar fi fost spectaculos să scriu că Sara a ajuns în State, dimpreună cu toate visele ei mărețe, că realitatea a lovit-o, că norocul a părăsit-o și că nici un american cinstit nu i-a cerut mâna în stil hollywoodian în plin Times Square.

Din fericire, toate astea nu s-au întâmplat, dar chiar fără să știu ce a mai făcut, cât de fericită este acum, cât de mulțumită de viața ei, de cariera și alegerile făcute, mi-este suficientă amintirea copilului străveziu și serios din clasele primare.

În ceea ce mă privește – și subliniez caracterul de opinie strict personală! – copilul e copil și trebuie lăsat să fie copil. Copilul vrea să se joace, să-și urmeze propriile dorințe, nu poruncile adulților, care (încă!) nu știe multe, dar va învăța, care experimentează, încearcă, testează, greșește, provoacă, plânge, strigă, copilul are un ritm al lui – accelerat, nebunesc, de neoprit –, copilul are îndărătnicii, mofturi și nevoi (de dragoste, atenție, validare).

Copilul e un om neafectat de tirania lui „trebuie“, nepervertit de societate, nealterat de neîmplinirile părinților, de dorințele și așteptările lor. Copilul e, într-un anumit sens, un ideal, o formă de sine pe care ar fi grozav dacă am putea-o păstra și în viața adultă.

Acum sunt mamă și îi apreciez enorm pe copiii autonomi, echilibrați, curajoși, curioși, care privesc eșecul ca o lecție și nu ca motiv de teamă/ rușine. Copii care așa au fost educați să fie.

Îmi plac părinții care oferă explicații (nu porunci) atunci când îi sfătuiesc pe copii să facă sau să nu facă un anumit lucru, care înțeleg că uneori cei mici vor să experimenteze, că asta presupune nereușite, dar și învățăminte.

Îmi plac părinții care își respectă copiii, care nu stabilesc raporturi inegale de forțe, care le acceptă ideile și identitatea și care găsesc un echilibru între autoritate și libertate.

Poate că astăzi Sara e fericită.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *