Endometrioza – infertilitate, dureri, tratament

Endometrioza – infertilitate, dureri, tratament

Am fost diagnosticata cu endometrioza in 2007. Au trecut 12 ani de atunci, insa mi-am amintit de toata povestea intr-o dimineata in metrou, cand am vazut afisul publicitar care anunta deschiderea unei clinici special create pentru diagnosticarea si tratarea endometriozei in Bucuresti.

Din ce stiu eu, endometrioza nu se vindeca.

Sau cel putin medicina, asa cum este ea astazi, nu poate face aceasta promisiune.

Tratamentele sunt simptomatice si personalizate. Cu alte cuvinte, solutiile disponibile astazi tin boala in frau si cam atat. Pacienta poate doar spera ca medicul ei sa gaseasca o varianta castigatoare pentru ea.

La mine s-a intamplat cam asa.

Cam prin 2005-2006 am inceput sa am dureri foarte puternice, ca niste crize, care ma puteau lovi oricand. Nu la menstruatie, nu la contact sexual, nu la cine stie ce efort fizic. Random. Mi s-a intamplat sa fiu in oras cu iubitul, la facultate cu colegii, acasa cu pisica.

Erau crunte, intepatoare, profunde incat nici sa plangi nu mai puteai, genul care te puneau jos din picioare si care nu te lasau decat cu cel putin 2 pastile de Nurofen.

Am mers la diversi doctori care m-au indopat cu antibiotice pe motiv ca am anexita, ovare polichistice si alte minuni ginecologice.

In 2007 eram la birou, era vreo 4 dupa-amiaza si deodata am simtit ca ma apuca. Colegele s-au agitat, iar Cristina Stanciulescu, redactor-sef VIVA! la vremea respectiva, a aranjat printr-o prietena care lucra la Spitalul Universitar sa merg la Elias, acolo unde era de garda dr. Alexandru Filipescu.

Din ziua aceea lucrurile au intrat pe un fagas nou.

Si neasteptat to say the least.

Dr. Alexandru Filipescu, care a si ramas medicul meu ever since, mi-a facut o ecografie, a descoperit un chist de aprox. 7 cm pe ovarul stang si m-a trimis la etajul 2, unde o parte din echipa lui m-a pregatit pentru o punctie.

Tot atunci, la 24 de ani, am aflat ca, cel mai probabil am endometrioza si ca daca imi doresc copii, ar fi bine sa-i fac cat inca – teoretic!! – mai pot.

Ca sa fiu sincera, nu prea inteleg foarte bine de ce a ales varianta acelei punctii in locul unei laparoscopii, insa ce stiu sigur este ca interventia cu pricina a fost una dintre cele mai dureroase si traumatizante experiente ever.

M-a durut ca naiba si a fost epuizant pentru toata echipa. Dotat cu niste ace cat andrelele, medicul incerca sa extraga din chist lichidul pentru a confirma diagnosticul. Durerile erau atroce, eu ma zbateam, doua rezidente incercau sa ma calmeze si nici o anestezie locala n-a alinat tortura.

In fine, de ce s-a facut punctia, nu mai conteaza, ideea e ca in sfarsit aveam diagnosticul corect care explica toate crizele din ultimii doi ani.

De atunci, am incercat sa gasim o solutie medicala care sa-mi tina afectiunea in frau. Prima varianta a fost un tratament cu Duphaston, pe care l-am luat ceva vreme, timp in care am facut o laparoscopie pentru chisturile care se formasera.

Apoi medicul a decis sa incerc un tratament cu Diphereline, niste injectii extrem de scumpe (5 milioane in banii de atunci) pe care trebuia sa le fac lunar. Principiul acestei solutii injectabile era acela ca inducea un soi de menopauza, impiedicand astfel aparitia menstruatiei. Neavand menstruatie, nici chisturile nu mai aveau din ce sa se formeze.

Am mers asa un an de zile, intepata in fiecare luna si in fund si in buget, neavand nici ciclu, nici feminitate, nici nimic. Eram ca o fiinta asexuata, care se lupta cu o dereglare hormonala pe care medicina n-o intelegea foarte bine.

La 3 luni dupa cele 12 de Diphereline, aveam iar chisturi si am facut a doua laparoscopie. Nu mai stiu ce a urmat pret de cateva luni, dar mi-amintesc ca in iarna acelui an, medicul mi-a sugerat o inseminare artificiala, de teama ca pana terminam de luptat cu endometrioza, va fi prea tarziu sa mai fac un copil.

Asa ca in decembrie am trecut si prin procedura de inseminare artificiala.

Fara rezultat.

Eram la capatul a doi ani de mers lunar la Elias, de tratamente, injectii, pastile, ecografii si investigatii, iar inseminarea artificiala a umplut paharul. A fost o cadere psihica destul de nasoala, din care m-am ridicat rapid pentru ca doua luni mai tarziu faceam un test de sarcina care iesea pozitiv.

O fi avut legatura cu injectiile de stimulare ovariana pe care le facusem in decembrie inainte de insemninarea artificiala sau poate cu relaxarea mea totala dupa acest episod.

Cert este ca pe 24 februarie anul urmator aflam ca sunt insarcinata in 4 luni si 2 zile, devenind astfel una dintre putinele norocoase care reusisera sa ramana insarcinate in ciuda unei nenorocite de endometrioze.

Sarcina a fost ok, cezariana de asemenea, iar dupa doua luni de la nastere medicul mi-a montat un sterilet cu hormoni (Mirena), cu eliberare prelungita, singura varianta care a functionat pentru mine si care reuseste, de atatia ani, sa-mi tina endometrioza in frau.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *