Dezvoltarea emotionala – de la furie, la acceptare

Dezvoltarea emotionala – de la furie, la acceptare

De curand, a avut loc conferinta Educatie pentru succes, unde oamenii astia de la Mozaic Media au reusit sa reuneasca patru speakeri foarte misto (Gaspar Gyorgy, Oana Moraru, Vlad Voiculescu si Ana Maria Brinza) care au emotionat, amuzat, uimit, intristat si umplut de speranta intreaga sala.

Intentia mea initiala a fost aceea de a realizat un articol-compilatie despre cele mai wow idei expuse in cadrul evenimentului.

Planul ulterior a fost acela de a scrie cateva articole, pentru ca pur si simplu nu se poate altfel.

De exemplu, in cazul lui Gaspar Gyorgy, care a vorbit despre empatie, compasiune si moduri in care ne putem cultiva Inteligenta Emotionala si Relationala, voi scrie un articol intreg despre ultima discutie pe care a avut-o cu tatal lui.

Asa ca acest prim material va fi aproape integral un mare citat despre furie, acceptare si evolutie, care m-a impresionat si din acest motiv am si ales sa scriu despre el..

Apoi vor urma si celelalte.

Povestea lui Gaspar

Foarte adesea, ajungem sa ne apropiem de extreme.

Sunt oameni care nu au grija de sanatatea lor, nu sunt atenti la ce mananca, la cat manaca, oameni care nu sunt atenti la miscare si devin sclavii sedentarismului, care nu tin cont de educatie, carora nu le pasa de nivelul lor de inteligenta cognitiva, emotionala, spirituala.

Insa, exista foarte multi oameni care supracompenseaza si care se duc in cealalta extrema si devin obsedati de ce mananca, cat mananca, cum mananca, care sunt obsedati de cat sport fac.

Am cunoscut la un moment dat pe cineva care imi povestea ca uneori, dupa ce ia cina la restaurant, se duce la toaleta si face cateva abdomene pentru a se asigura ca mancarea pe care a consumat-o nu se va depune”, povesteste psihoterapeutul.

De asemenea, stim ca sunt oameni care exagereaza cu tot ce inseamna note, performanta, rezultate, munca si devin sclavii acestor comportamente. Acest lucru se intampla – foarte probabil – din cauza ca nu avem suficienta empatie si intelegere fata de noi insine (valori care se cultiva la nivel de familie, cu toate ca nu tot timpul se intampla asta).

Multi dintre noi am invatat ce sunt empatia si compasiunea fara sa fi vazut aceste valori in familia in care am crescut. Din fericire, in familiile pe care ni le-am format acum, adulti fiind, ne putem ajuta copiii in acest sens.

Eu, de pilda, mi-am cultivat aceste valori nu datorita modelelor pe care le-am vazut in familia mea. In familia mea a existat foarte multa durere si suferinta.

Iar studiile de specialitate recente ne arata ca durerea sufleteasca este la fel de intensa ca durerea fizica. Daca un copilas cade si se loveste, il doare, insa la fel de tare il doare si in momentul in care mama, tata sau unul dintre adultii responsabili de el il crtica sau il judeca.

Pe copilas il va durea la fel de tare cand parintii lui nu vorbesc cu respect unul fata de celalalt.”

Cand parintii nu au deschiderea sau profunzimea de a dezvolta Inteligenta Emotionala a copiilor lor, cei mici fie raman vitregiti din acest punct de vedere, fie se auto-educa (in viata adulta, dar mult mai greu si dureros).

Asa cum va spuneam, eu am crescut intr-o familie zbuciumata, o familie in care exista un mare deficit de empatie si o criza de compasiune. Iar daca eu aleg sa vorbesc despre partile mai putin frumoase ale povestii mele de viata, este pentru ca eu cred ca avem nevoie sa fim sinceri si onesti cu noi insine.

La noi au fost multe traume si rani emotionale pe care parintii, bunicii mei nu au reusit sa le vindece, sa le depaseasca.

A fost multa critica.

A fost dispret (comportament toxic care apare atunci cand avem impresia ca unii dintre noi suntem mai valorosi decat ceilalti, ne consideram superiori. Dispretul este o combinatie de critica si superioritate ce vine la pachet cu foarte multa aroganta).

De asemenea, au fost foarte multe comportamente defensive, care apar in momentul in care nu-ti asumi responsabilitatea pentru ceea ce nu functioneaza. De fiecare data eram convinsi ca celalalt a gresit.

 Au fost si impietrire si blocaje in comunicare. Au existat saptamani intregi in care mama nu vorbea cu tata tocmai pentru ca era extrem de crescut nivelul de activare emotionala.”

Ultimul monolog

In cartea „Copilul invizibil” exista un pasaj in care Gaspar descrie un dialog nemilos pe care l-a avut cu tatal lui, despre care ne-a povestit si in cadrul conferintei Educatie pentru succes.

Intr-o zi, pregatindu-ma sa plec de acasa, tata era in curte, mahmur, intr-o stare deplorabila, imbracat in aceleasi haine in care il vazusem in ultimii ani.

Statea pe niste trepte si se uita in gol. Am trecut pe langa el iesind din curte, dar in momentul respectiv creierul meu a luat foc. Toate emotiile negative au pus stapanire asupra mea si am devenit extrem de furios si frustrat, dezamagit, indurerat.

Suferinta a fost uriasa si, in cateva fractiuni de secunda, mintea mea a construit cele mai negative povesti despre tata – despre cat este de defect, de neserios, cat de lipsit de energie – si nimeni si nimic in acel moment nu a putut sa ma opreasca din a pune in cuvinte tot ceea ce gandeam.

Imaginati-va ca i-am spus toate acele lucruri pe care nici un parinte nu vrea sa le auda din gura copilului sau. In acele momente, in ochii lui am surprins disperarea, doar ca furia mea era atat de puternica, incat am trecut cu vederea si am continuat.

Apoi, dupa ce am descarcat aceasta incarcatura emnotionala, mi-am vazut de drum.

Au urmat cateva zile in care nu m-am intalnit cu tata pentru ca el plecase la tara, la bunici mei.

La inceputul saptamanii urmatoare eram la serviciu, cand am fost anuntat ca ma cauta cineva. Am iesit pe holul institutiei, unde am vazut siluetele a doi dintre vecinii bunicilor mei de la tara.

In acel moment, intuitia mi-a spus ca ceva s-a intamplat, asa ca m-am apropiat de ei si, fara sa-i salut, i-am intrebat ce s-a intamplat. S-au uitat unul la altul si mi-au spus ca tata e in spital.

In timp ce ne aflam in lift, toti 3, incercam sa-mi fac curaj si sa intreb cat de grav e tata, insa frica mea era atat de crescuta incat n-am reusit sa scot aceste cuvinte pe gura.

Odata ajunsi la parter, se deschid usile, iesim din institutie si reusesc sa-i intreb. Atunci mi-au spus ca tata a murit.

….

Procesul de prelucrare a acestui eveniment a durat mai mult in cazul meu, tocmai din cauza naturii ultimei mele interactiuni cu tata. In care i-am zis tot felul de lucruri, mai putin ca il iubesc. Ca orice ar fi facut, a fost tatal meu si l-am iubit.”

VA URMA…

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *