Am aflat cum putem fi fericiti. Si cum sa atragem succesul.

Am aflat cum putem fi fericiti. Si cum sa atragem succesul.

Am aflat cum putem fi fericiti. Si cum sa atragem succesul. Foto: Pexels

De curand, am avut cu feciorul din dotare o discutie onesta si deschisa:).

El isi dorea sa-i prelungesc programul la ecrane (mult prea mult, si dupa standardele mele, si ale oricarui om fie el si sferto-informat pe teme de neurologie, dinamica a neuronilor si sinapselor), eu am incercat sa-i explic (iar!) care e treaba cu echilibrul, el si-a sustinut punctul de vedere, eu mi-am pierdut rabdarea, am racnit, a zbierat si in final a cedat.

A izbucnit in plans si, printre lacrimi, mi-a spus ca se simte enervat de atitudinea mea.

Tu esti enervat? Dar eu cum crezi ca sunt?

Enervanta!, mi-a raspuns el si l-a bufnit rasul instant.

Dialogul se multiplica probabil in fiecare casa, nu e un caz particular, insa momentul mi-a amintit de vorbele Oanei Moraru de la conferinta „Educatie pentru succes” din primavara, despre care am mai scris.

Ce visam pentru copiii nostri? Ce ne dorim pentru ei si de ce ne este atat de multa teama pentru siguranta lor?

Teama nu provine dintr-un sentiment de neincredere in ce-i priveste pe copii, ci pentru ca noi toti venim dintr-o paradigma in care parintii nostri, la randul lor, aveau si exprimau o teama pentru siguranta noastra.

Cu totii avem transmisa aceasta teama ca lumea de dincolo de noi e periculoasa. Avem o tendinta nevrotica de a ne proteja, pentru ca avem adanc
imprimata in subconstient teama ca de pretutindeni ne pandesc niste pericole fantastice.

Se intampla totusi un paradox.

Acasa, in siguranta caminului nostru, le tinem copiilor nostri speech-uri motivatoare : Du-te, deschide usi, ai curaj, indrazneste, in viata sa nu te lasi batut.

Afara, in parc de exemplu, discursul plonjeaza brusc in disperare: Ai grija sa nu cazi, Nu alerga, Nu baga mainile in gura, Nu manca de pe jos, Nu bea apa de la tasnitoare, Nu te urca pe tobogan in sensul de coborare…..”, explica Oana Moraru.

Asadar, copiilor nostri le transmitem doua tipuri de mesaje:

  • emotionale – care le patrund cel mai adanc in sistem si care sunt si cel mai greu de modificat (atentie la etichetari!).

Le transmitem aceste mesaje prin felul in care reactionam cand plang, cand se julesc, cand ii inteapa vreo insecta si determina in mod fundamental modul in care ajung ei sa creada in ei insisi, in puterea lor.

Exista un mindset pe care noi il transmitem inca de cand ei sunt foarte mici: acela ca lumea din jur vrea doar sa-i atace, asa ca noi trebuie sa ne ferim: te dau cu spray impotriva tantatilor, cu crema impotriva capuselor, cu ulei special impotriva radiatiilor, gata, te-am protejat de natura:)

Sau mai exista si mindset-ul prin care le transmitem ca lumea inconjuratoare – copacii, animalele, apele – sunt resursele noastre de viata, de care ne mai si ciocnim din cand in cand, dar sunt ale noastre si ne fac viata mai interesanta, pentru ca altfel drumul drept, monoton si monocrom ne-ar plictisi.

  • rationale.

Din pacate insa, definitia pe care cei mai multi dintre noi o transmitem este aceea ca lumea este aici ca sa ne raneasca, sa ne intepe, sa ne basice, sa ne puna in pericol.

Si pentru ca la copii ajunge acest mindset fatalist, exista un grad ridicat de agresivitate si bullying si pe strada, si la scoala. In fond, nu noi i-am invatat ca trebuie sa se pazeasca, sa se puna la adapost, sa inlature cat mai multi dusmani, sa lupte cu lucrurile din jur?

Insa ce ar fi bine sa facem este sa le cultivam latura de incredere, curaj si bucurie ca exista o forta care ne tine pe toti…. Important e doar s-o simtim si s-o auzim si sa ne aliniem cu ea…

Altfel, vom trai sub imperiul fricii si vom vedea succesul ca pe un dans (si dat!) din coate, ca pe o nevoie permanenta de a te uita peste umar sa vezi daca nu e cineva mai bun decat tine care sa-ti ia locul…

Nu vom trai mereu zen si nu ne va ajuta intotdeauna sa spunem Tatal Nostru ca sa ne dispara toate problemele. Dar fara aceasta latura pozitiva, fara o stare de incredere ca totusi natura isi urmeaza cursul indiferent de ce facem sau nu facem noi, nu ne vom putea gasi echilibrul interior, atat de necesar ca sa luam cele mai bune decizii.

Am aflat cum putem fi fericiti. Si cum sa atragem succesul.

Iar deciziile bune din zona rationala a creierului au cateva legi simple pe cicluri de varsta ale copiilor nostri.

De exemplu, in anii prescolari, apropo de succesul lor viitor, e fundamental sa aiba la gradinita o persoana catre care copilul face transfer de atasament. Nu poti lasa copilul la o educatoare de care lui ii este frica, pentru ca acest lucru are consecinte foarte grave asupra celui mic.

Tot in aceasta perioada, dincolo de joc, de stimularea senzoriala si motrica, e nevoie de o dezvoltare a limbajului, a gandirii logice si matematice. Acum se formeaza bazele si apetitul lor pentru cunoastere logica.

Inteligenta lingvistica si cea matematica sunt varfurile de lance ale GPS-ului rational cu care navigam prin viata.

Apoi mai tarziu, in clasele primare, e fundamental ca invatatoarea sa fie persoana de care copilul este legat prin acelasi tip de atasament ca in cazul mamei sau al educatoarei.

Daca ai o invatatoare care tipa la tine, care te umileste, care te „arde la note” ca sa te indarjeasca, ai incurcat-o. Nu dintr-o astfel de atitudine vine dorinta copilului de a reusi, de a indrazni sau de a iesi din zona lui de confort.

La clasele primare copiii au nevoie sa fie apreciati public pentru ceea ce gandesc sau pentru ce pot face, dar nu ai voie sa-i umilesti public pentru mai putina productivitate sau pentru niste rezultate sub asteptarile tale, ale adultului.

Pentru ca in intervalul scolii primare, se formeaza – apropae pentru tot restul vietii – complexe de inferioritate sau de superioritate (care sunt insa la fel de grave!).

Nevoia noastra de a-i compara si de a-i pune in competitie pana pe la 12 ani este o nevoie bolnava a unor adulti care nu cunosc notiuni simple despre cum evolueaza omul.

Copiii din I-IV au voie sa faca in interiorul clasei o groaza de activitati pe modul competitie, dar fara masurarea critica a rateurilor sau fara sarbatoriri extraordinare a castigurilor.

Sunt suficiente descrieri ale efortului sau ale comportamentului: imi place ca te-ai straduit, observ ca te-ai concentrat, e inedit modul in care ai combinat culorile”, sustine Oana Moraru.

Ca o concluzie, ideea e ca succesul, fericirea, bunastarea sau cum vreti sa-i spuneti – a noastra sau a copiilor nostri – inseamna o stare interioara de echilibru.

Inseamna acceptare, comunicare, validare, intelegere, toleranta, sustinere si o igiena emotionala pe care o putem avea doar atunci cand nu traim zile, ani cu o incarcatura negativa de care – ne place sau nu – suntem responsabili.

Iar cei care le vor cultiva copiilor lor aceste insusiri pot fi siguri ca le-au oferit lozul castigator.

Ramane doar ca cei mici sa-l foloseasca din plin.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *