Lasati copiii sa fie nefericiti la scoala

Lasati copiii sa fie (ne)fericiti la scoala:(

E un subiect controversat si stiu. Parerile sunt impartite, iar marea masa a parintilor e polarizata.

Sunt, pe de o parte, cei care cred inca faptul ca bataia e rupta din rai, ca pedepsele formeaza oameni, ca frica este echivalenta cu respectul sau ca un grup de 30 de copii pot fi dresati sa stea ca bibelourile in vitrina in timpul orelor: nemiscati, atenti, cu ochii la tabla. Toti la unison, un singur suflet, o singura privire.

Sunt inca multe cadre didactice care se plang de copii neatenti (fara sa stie ca atentia se educa in timp sau fara sa se intrebe daca nu cumva metodele lor de predare sunt prafuite si plictisitoare), indisciplinati (acest cuvant frumos din Epoca de Aur a macaralelor care radeau in soare argintii) sau mai stiu eu cum.

Ce inseamna, de fapt, „copiii cuminti“

Iar grupurile de WhatsApp sunt o nenorocire. In loc ca aici sa fie spatiul in care se schimba informatii utile si de interes, aflam de fapt ca Ionel a vorbit in ora (ce descoperire, copilul e viu!), ca Gigel a ras cand un coleg a zis „vreau pipi” sau ca Marinel nu e „cuminte“ la repetitia pentru „serbare“.

Pe de alta parte, sunt si parinti care (din fericire tot mai multi) inteleg ca toate aceste metode sunt reminiscente ale unui sistem opresiv, in care autoritatea insemna abuz de putere, in care controlul si supunerea erau coordonatele de capatai.

Auzim inca despre copii „cuminti si ascultatori”.

Eu cred insa ca scopul educatiei este inzestrarea copiilor cu abilitati utile pe tot parcursul vietii, si nu de a-i determina sa se conformeze intr-un act similar dresajului.

In cartea „Parenting neconditionat“, psihologul american Alfie Kohn sustine ca multi parinti viseaza sa aiba copii care fac intotdeauna ce li se spune, desi nu este un semn bun cand acestia se conformeaza, intimidati.

Ne distram pe seama acelor «yesmeni» de la slujba, acea categorie de angajati care nu il contrazic niciodata pe sef. Si atunci ce ne face sa credem ca avem copii singuratici?

Mai mult decat atat, pericolul de a avea copii conformisti, „ascultatori“ este ca, asa cum ei se supun tututor cerintelor de acasa, la fel vor fi de obedienti si in afara.

Autoarea Barbara Coloroso povestea la un moment dat ca, atunci cand parintii adolescentilor se plang ca nu se mai inteleg cu copiii lor, foarte cuminti pana nu demult, ea le explica urmatorul lucru: „cand a fost mic, s-a imbracat cum i-ati spus sa se imbrace, s-a purtat cum i-ati spus sa se poarte si a vorbit cum i-ati cerut sa vorbeasca. A ascultat de cineva care ii spunea ce sa faca. El nu s-a schimbat. Inca asculta de cineva care ii spune ce sa faca. Problema este ca nu mai sunteti dumneavoastra acea persoana, ci prietenii lui.

Supunerea oarba – pericole pe termen lung

Din pacate, parentingul bazat in mare parte pe frica si intimidare are o serie larga de dezavantaje atat pe termen scurt, cat si pe termen lung:

  • Copiii devin anxiosi, preocupati sa satisfaca nevoile si dorintele celorlalti. Sau pot cadea in extrema cealalta, devenind agresivi din dorinta de a restabili stima de sine in propriii ochi.
  • Au o atitudine subalterna fata de figurile „autoritare“ (parinti, profesori, sefi).
  • Nu au initiativa si curiozitate (nu au fost dezvoltate si incurajate dat fiind ca li s-a spus mereu ce si cum sa faca).
  • Relatia cu parintii este compromisa, avand la baza frica, nu iubirea si empatia.
  • Nu isi pot contura o personalitate clara, ei fiind concentrati mereu sa iasa in intampinarea dorintelor celor pe care ii considera in pozitie de forta.

Totusi, intrebati cum isi doresc sa fie copiii lor, majoritatea adultilor mentioneaza aceleasi atribute –  fericit, autonom, indraznet, descurcaret, iubitor, echilibrat -, fara sa-si dea seama ca tipul de parenting pe care il practica inhiba exact dezvoltarea acestor abilitati.

Bruscarea copiilor, violenta verbala, violenta fizica, ignorarea sentimentelor sau a nevoilor lor, intr-un cuvant, umilirea celor mici nu poate fi considerata, in nicio situatie si sub niciun argument, o abordare benefica.

A dori controlul absolut asupra copiilor inseamna, de fapt, a ne concentra exclusiv pe dorintele si nevoile noastre, nu pe ale lor.

Cum reactionam la nervi? Depinde cine ne enerveaza

Problema fundamentala a parentingului „in dulcele stil clasic“ consta in raportul inegal de forte dintre cele doua parti: in vreme ce parintii se afla, in mod evident, in pozitie de forta (cu toate prerogativele si dreptatea de partea lor), copiii au avantajele palmasului in casa feudalului: obedienta totala si riscul permanent de a fi pedepsit in caz de abatere.

Tot in „Parenting neconditionat“, Alfie Kohn noteaza ca „acum multi ani, psihologul Haim Ginott ne-a invitat sa ne gandim cum am reactiona daca fiul sau fiica noastra si-ar uita acasa un obiect, dupa care sa comparam cu cea pe care am avea-o in cazul in care un prieten uituc ar face acelasi lucru.

Putini dintre noi s-ar gandi sa ocarasca un adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: Ce este in neregula cu tine? De cate ori sa-ti spun sa te uiti in jur dupa lucrurile tale inainte sa pleci? Crezi ca n-am altceva mai bun de facut?

Testul e binevenit pentru multi parinti, care isi dau seama cu regret de un adevar extrem de dureros: fata de diversi „straini“ din viata noastra avem reactii ponderate, civilizate, elegante (desi am vrea sa le aruncam cu brutalitate adevarul in fata atunci cand ne simtim nedreptatiti), in vreme ce pe copiii nostri ii bruscam, tipam la ei, ii jignim, ii amenintam, nu le vorbim sau ii pedepsim.

Asadar, data viitoare cand ne ignoram copiii atunci cand suntem suparati pe ei, sa ne intrebam daca si la birou i-am spune managerului direct „azi nu vorbesc cu tine, m-ai suparat!“

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *